joi, 2 aprilie 2015

La vremuri noi, probleme vechi la ANR

https://www.youtube.com/watch?v=hhNnj6qvcZU

In linkul de mai sus e discutia dintre presedintele ANR Bucuresti si Gabriel Nicolescu.

marți, 29 mai 2012

Lobby, Pasti, viata de zi cu zi

Astazi ma intorc putin in timp si scriu despre intamplari petrecute inainte de Pasti si despre care nu am apucat sa scriu.
Inainte de Florii, Light into Europe m-a rugat sa merg cu ei pentru a obtine o sponsorizare de la firma de jocuri pe calculator Obisoft. Era o zi calduroasa si chiar daca am asteptat putin la comanda pentru taxi, indicativul 787, de la compania Speed Taxi, m-am bucurat ca nu au fost probleme si au vrut sa vina sa ia cursa desi le-am precizat la dispecerat ca sunt orb si am un caine ghid. Ajuns la Obisoft m-am bucurat ca am stat afara si am purtat o discutie cu tinerii care lucreaza in firma. In timp ce eu stateam pe scaun si Chloe alaturi de mine, zambeam fiindca erau cateva fete, doamne si dudui care o mangaiau pe Chloe si din cand in cand imi mai adresau si mie cate o intrebare. Glumind, pot spune ca uneori este mai bine sa fii caine.

Tanarul meu prieten Stefanel, viitorul beneficiar al unui caine ghid, a fost si el prezent. Ma bucur pentru el chiar daca la inceput ii va fi un pic greu, dar Clint prietenul lui patruped ii va oferi multe clipe de bucurie si il va conduce in siguranta pe traseele lor. Intotdeauna cand ma aflu intr-un loc nou intreb ce este in jurul meu pentru a imi forma o imagine, cat mai aproape de realitate. Astfel de la Mircea, instructorul, am aflat ca langa noi este un stand de vanzare cu motorete, motociclete si ATV-uri Honda. Cand l-am auzit m-a apucat asa un dor sa conduc o motoreta…. Imediat m-am intors in timp si mi-am adus aminte cand am condus, fara carnet, motoreta Mobra sau un CZ de 1,75… Astea au fost nebunii de ale tineretii si chiar daca acum m-am “cumintit”, cred ca daca ne-am putea intoarce in timp unele prostioare tot le-as mai repeta…

La aceasta prezentare l-am cunoscut si pe Razvan, un tanar caruia i-am spus despre blog-ul meu si de care am ramas placut surprins fiindca mi-a scris pe blog. Astfel acum cred ca am ajuns la un numar de 17 cititori fideli si m-as bucura daca cei care citesc blog-ul vor incerca sa faca mai departe catre oamenii valizi, o descriere a vietii pe care o duc oamenii cu handicap cu si fara caine ghid.

La plecare, Cristi, un tanar domn director, a fost dragut si mi-a spus ca acasa voi merge cu o masina de-a lor, un Renault Kangoo. I-am multumit, dar cum eu pentru problemele semenilor mei, cu orice ocazie, adresez intrebari celor din jur, l-am intrebat daca in firma dumnealor nu s-ar putea crea un software audio in limba romana pentru PC si telefonul mobil. Din pacate, nu, a fost raspunsul. I-am multumit si m-am urcat cu Chloe, eu pe bancheta din spate, iar Chloe jos intre scaune. Cum eu sunt vorbaret din fire, am vorbit cu tanarul sofer de una de alta, ii mai dadeam indicatii pe unde sa o ia, ii mai spuneam ce cladire este in stanga sau dreapta si cred ca el ma privea uneori mirat prin oglinda din interiorul masinii, vazand cum eu pipaiam cu mainile podeaua si incercam sa aproximez ce latime are usa, ce inaltime este pana in plafon. Toate astea o faceam ca sa imi dau seama daca Nicol, mai bine zis sefa, cum imi place sa-i spun, poate urca cu scaunul rulant in masina pentru a o conduce. In principiu, se poate.

In noaptea de Inviere am fost cu Tatiana la bisericuta de langa casa si in suflet am avut un sentiment de liniste si bucurie cand am inceput sa raspundem si noi preotului care ne dadea lumina si ne spunea “Cristos a inviat!” iar noi raspundeam cu “Adevarat a inviat!” In acele minute incepuse sa ploua un pic mai tare, iar zgomotul facut de picaturile de ploaie ce cadeau pe asfalt si pe case, in combinatie cu vocile corului din biserica si cu vocile noastre, ale pacatosilor de afara, pe mine unul ma faceau sa am o stare… nu stiu cum sa o definesc, dar sufletul era bucuros.

Filmarile pe care le-am facut si in care imi puneam un pic de speranta pentru cauza semenilor mei pentru care lupt, m-au cam dezamagit. Cu echipa Digi 24 am filmat vreo 5 ore, am fost cu metroul pana la statia Bazilescu unde nesimtiti din institutiile statului, in stilul pur romanesc, au facut peronul statiei mai scurt decat trenul, asa ca am filmat cum eu si Chloe ieseam din tunel pe banda de urgenta, stand cu capul aplecat si mergand pe o portiune de lata de 60 cm. De asemenea, am filmat cum pipaiam metroul pentru a gasi butonul care deschide usa, sa putem intra in vagon. Indivizii acestia care zic ca vor sa ne faca viata mai usoara, o fac doar partial. Au facut accesibilizari, dar un orb sau un locomotor in scaun rulant nu are cum sa se deplaseze singur. Intr-o emisiune, la radio, i-am spus directorului Udriste ca ar fi cazul sa se introduca si la noi printr-o linie telefonica serviciul de asistenta prin care un om cu handicap sa poata solicita telefonic ca la ora x sa fie preluat de catre un angajat din statia y si condus pana in statia z. Am depus memoriul si la primaria capitalei semnaland problemele referitoare la accesibilitati, le-am dat si solutii, dar unii dintre functionarii publici inca au creierele inghetate.

Este mult de lupta, dar eu unul am cateva idealuri printre care si acela de-a imi ajuta prietenii cu handicap si nu numai, sa duca o viata mai buna. Pentru asta am creat cu Nicol ONG-ul nostru - Romania Connect 1990.

duminică, 27 mai 2012

Anul 1973, luna aprilie, ziua a 5-a – partea a 2-a

Observase inainte de internare ca pe langa spital trece un tramvai, asa ca o lua in partea opusa portii spitalului si cu inima batandu-i cu repeziciune, se descalta de papucii pe care ii lua in mana si ridicandu-si poalele halatului, o lua la fuga cat putea de repede spre zgomotul de tramvai care se auzea. Dupa ce s-a indepartat de spital isi puse din nou papucii si gasind sina de tramvai, ajunse intr-o statie unde citi ca trece tramvaiul 17. Speranta ii aparu in suflet deoarece si pe acasa trecea tramvaiul 17. Nestiind in ce directie sa mearga, pustiul il intreba pe un domn care trecea pe trotuar: - Nu va suparati in ce directie trebuie sa iau tramvaiul spre Le’matre, fabrica Timpuri Noi? - Stai bine, raspunse barbatul si zambind il intreba pe pusti: - Ai fugit din spital? Pustiul speriat, fiindca se gandea ca poate il duce la spital, ii raspunse: - Da, vreau sa ma intorc mai repede acasa la mama, tata si prietenii mei.

Chiar atunci se auzea zgomotul tramvaiului 17 venind din partea stanga. Pustiul nu avea nici un ban la el, nu avea nici bilet, dar s-a urcat pe usa din spate in cel de-al doilea. Taxatoarea se uita incruntata la el si baiatul ii spuse: Nu am nici un ban la mine, am fugit de la spital si vreau sa ajung acasa la mama! Taxatoarea il privi mirata si zambind ii spuse: Bine, stai aici pe bancheta de langa mine. Baiatul ii multumi asteptand cu nerabdare ca tramvaiul sa strabata Calea Mosilor, Calea Vacaresti si apoi sa treaca podul peste Dambovita la Le’metre si sa intre pe Lanariei, locul unde se nascuse.

In timp ce traversa strada, pustiul isi privea casa cu bucurie, iar cand intra in curte unul din chiriasii care locuiau la parter si care au fost bagati cu forta de catre regimul comunist, il intreba de unde vine, iar pustiul, mergand spre usa de la intrarea in casa, raspunse ca vine de la spital. In timp ce urca scara din lemn spre etaj, pustiul calca cu grija pe trepte, pe zone numai de el stiute asa incat treptele de lemn sa nu mai scoata nici un zgomot. Cand isi vazu bunica (din partea mamei) ii spuse bucuros: Mamaie am plecat de la spital! Aceasta, blajina, ii raspunse ca mama si tata o se supere pe el. Pustiul raspuse: Nu imi place la spital! Nu vreau sa fac injectii! Apoi o lua la fuga spre sufragerie unde luand in mana receptorul negru de ebonita al telefonului cu disc, incepu sa dea telefoane prietenilor lui pentru a le spune ca a venit acasa. Toate lucrurile din casa si mirosul din camere ii umplea sufletul de bucurie, era fericit si inca nu se gandea la ce ii vor spune parintii. Dar veni si clipa aceea, o auzea pe mama cum urca scarile si atunci isi aduse aminte ca a fugit de la spital… Mama cu ochii tristi il intreba de ce a fugit de la spital, nu se gandeste ca nu este bine? Apoi ii spuse ca maine dimineata vor merge din nou la spital si ca il roaga sa ramana internat. Baiatul incerca sa isi sustina cauza, dar simtea ca nu are castig. Mai tarziu veni si tatal care, mustacind intr-un colt al gurii, il intreba de ce a fugit de la spital, dar baiatul simtea din nou ca nu are sorti de castig.

Noaptea, in patul din camera lui, isi atingea obiectele de langa el cu drag si adormi oftand… A doua zi, dimineata devreme, imbracat in pijama si halatul de spital, iesind cu parinti in frigul diminetii, se indreptara spre micuta Dacie 1100 care parca abia astepta sa ii duca la spital. Pe drum, mama ii spuse ca daca va fi cuminte in spital ii va cumpara o bicicleta Pegas pe care pustiul si-o dorea de ceva timp. Ajunsi la spital, pustiul auzi cand doctorul ii spuse mamei sa nu ii mai faca toate poftele copilului deoarece nu este bine. Dupa ce mama pleca, promitand ca va trece pe seara pe la el, baiatul privi pe fereastra salonului si cazut pe ganduri, nu realiza cand doamna asistenta, punandu-i mana incet pe umar, ii spuse ca a venit sa il invete sa isi faca insulina. Dar eu nu vreau sa invat sa imi fac insulina! Baiete, trebuie sa inveti fiindca de acum iti vei face injectia in fiecare zi ca sa poti sa traiesti. Hai, stai in fund la marginea patului si da-ti jos pantalonii de pijama. Baiatul, trist, facea ce ii spunea asistenta, privind atent tot ce facea aceasta. Asistenta lua seringa de sticla si puse dintr-o cutie un ac, tragand putin in jos de pistonul de metal al seringii. Apoi introduse seriga cu acul in flaconul de insulina pe care il tinea in sus, iar dupa ce impinse pistonul pana la capat, introducand aerul in flacon, trase inapoi de piston un numar de unitati de insulina din flacon in seringa si apoi tragand seringa cu acul din flacon, ii spuse baiatului: Uite cum se face, iti dai cu vata asta cu spirt pe pulpa piciorului stang, iar cu mana stanga cu degetul gros si cel aratator strangi un pic pielea, iar cu dreapta tinand seringa intr-un unghi de 45 grade si facand miscarea de sus in jos, introduci acul in piele cam un centimetru. Pustiul speriat si cu ochi inlacrimati, cu cerul invartindu-i-se in cap, facea ceea ce doamna asistenta ii spunea incercand sa introduca acul in piele, dar din reflex trase mana cu seringa in sus tipand: Ma doare, nu vreau! Asistenta cu glas bland ii spuse: Hai ca impreuna o sa reusim! In timp ce pustiul plangea, asistenta tinand mana peste mana lui, il ajuta sa infiga acul in piele apoi, incet, apasa ea pe pistonul seringii pentru ca serul sa intre in corp. Baiatul simti o senzatie ciudata cand acul ii intra in piele, dar parca totusi nu era chiar asa de greu cum isi imaginase. Dupa injectie asistenta il felicita si ii spuse ca maine va fi mai bine.

In perioada cat a stat in spital baiatul invata sa isi faca singur insulina, atat in maini cat si in picioare si burta. Nu constientiza inca faptul ca trebuie sa manance un nou regim si ca toata viata va fi nevoit sa traiasca alaturi de seringa si insulina.

Sarbatorile de Pasti il prinsera in spital, ii era dor de acasa, dar ce sa faca, era obligat sa mai stea cateva zile in spital.

O bucurie mare a avut-o intruna din zilele in care se afla in curtea spitalului si se juca cu alti copii, iar la un moment dat si-a vazut parintii care veneau cu o cutie de carton pe care scria Pegas. Fericit, a luat-o la fuga spre ei strigand: Mi-ati luat bicicleta! Apoi cu repeziciune si nerabdare isi ajuta tatal sa scoata bicicleta din cutie si sa o monteze. Senzatia de bucurie pe care pustiul a avut-o cand s-a urcat prima oara pe bicicleta a fost mai mare decat atunci cand s-a urcat in masina luata de tatal lui. Bicicleta era verde cu un frumos abtibild argintiu lipit pe cadru si care infatisa un cal inaripat. Pustiul fericit incepu sa faca ture prin curtea spitalului si nu-i mai pasa de insulina sau de regim, toata lumea era a lui… Apoi i-a lasat si pe ceilalti copii sa se plimbe un pic cu bicicleta.

De atunci, din aprilie 1973, pustiul a intrat in gasca fachirilor. Este un fachir printre alte zeci de milioane de fachiri si pana astazi s-a intepat de peste 45 000 de ori. Nu a facut niciodata coma hiper, come hipo a facut, dar nu forme grave, ci forme usoare. Complicatiile au aparut dupa 24 de ani de boala, iar din anul 1997 face parte si din clubul “Light in dark” arzandu-i-se filamentele de la “becuri”. Paradoxal uraste insulina cu mirosul ei ciudat, dar datorita ei traieste… 

Cred ca v-ati dat seama cine este pustiul… Pustiul de atunci sunt eu, orbul Gabriel Stelu Nicolescu. Nu imi plang de mila si ii multumesc lui Dumnezeu ca traiesc dupa 39 de ani de boala si aproape 53 de viata. M-am bucurat si ma bucur si acum de fiecare zi traita si din pacate, am multi prieteni cu boli mai grave ca mine, asa ca eu, din multe puncte de vedere, sunt ok fata de alti prieteni.

Anul 1973 - luna aprilie, ziua a 5-a

Venise primavara... Pustiul deschise incet ochii si privi soarele care intra pe fereastra printre jaluzele. Se ridica din pat fericit ca urma o noua zi de joaca cu prietenii. Dupa ce se spala pe fata, se incalta cu pantofii si coborand cele trei trepte, simtind racoarea diminetii, o lua la fuga prin curte spre celalalt corp de case unde il asteptau bunicii si matusile. Intrand voios le spuse buna dimineata, iar bunica si matusile raspunsera ca il asteaptau cu micul dejun, dar nepotul se indrepta spre cealalta camera ca sa-i spuna buna dimineata si bunicului. Intrand in camera simti mirosul de spirt si dupa ce spuse buna dimineata si bunicul ii raspunse, il privi pe bunic fara sa ii para curios cum isi face insulina. Bunicul era un om slabut, aproximativ 1,75m inaltime si cu parul alb. Bunicul avea pe masa o cutie nichelata in care tinea seringa din sticla si cateva ace pe care pustiul le privea un pic cu teama parandu-i niste obiecte tare ciudate despre care stia ca produc durere atunci cand intra in piele. In timp ce bunicul introducea seringa cu acul intr-un flacon cu un ser de culoarea laptelui si o eticheta care avea si o parte colorata in albastru, nepotul il intreba: tataie te doare? Bunicul, dupa cateva clipe de tacere, fiind atent sa vada cate unitati de insulina trage in seringa ii raspunse: nu ma doare nepoate! Apoi cu mana dreapta tinand seringa intr-o pozitie ciudata isi introduse acul in bratul mainii stangi. Nepotul il privi cu coada ochiului si simtind un pic un fior pe sira spinarii, iesi din camera ducandu-se la bucatarie.

In timp ce manca era fericit ca se afla la Ploiesti unde toate rudele din partea tatalui il iubeau, unde avea multi prietenii si de asemenea avea un prichindel de var, Razvanel, cu care mergea afara la joaca cu prietenii. Dupa ce manca o lua la fuga prin curtea care era destul de mare si in timp ce fugea cei dragi ii spuneau sa fie cuminte, sa vina la pranz la masa si trantind poarta o lua la fuga pe str. Candiano Popescu unde fluierand intr-un anumit fel, isi chema prietenii la joaca. Erau destui copii - Sandu, Bebe, Irinel, Pici Sorin, Marius Dragos (zis si Grasul), Auras, cele doua Rodici, Vanda, Veronica, si multi alti copii. Ziua era frumoasa, vantul jucaus le mangaia fetele baietilor, iar dupa un fotbal si un lapte gros, urma o v-ati  ascunselea impreuna cu fetele.

In jurul pranzului, pustiul s-a auzit strigat de la coltul casei sa vina la masa si dupa ce isi lua cu greu la revedere de la prieteni, spunandu-le ca intr-o jumatate de ora este inapoi, o lua la fuga spre casa. In curte se opri la cismea sa se spele pe maini si apoi vesel intra in bucatarie simtind mirosul frumos de mancare. Cei dragi il intrebara ce vrea sa manance, iar in timp ce manca pustiul observa ca bunicii si matusile sunt un pic mai tacuti si parca il priveau cu si mai mult drag. Dupa ce termina de mancat baiatul ramase surprins si mirat cand matusile il anuntara ca maine trebuie sa plece la Bucuresti.  De ce? intreba pustiul, sunt in vacanta si imi este drag sa vin la voi. Matusile, mangaindu-l pe crestet, ii spusera ca analiza facuta la sange numita glicemie a iesit neclara. Avea glicemia 145. Adica am diabet? intreba pustiul. Nu stim, o sa vedem cum o sa iti iasa analizele la Bucuresti. Baiatul, trist, le spuse ca se duce sa isi ia la revedere de la prieteni si cu un sentiment de revolta in suflet, o lua la fuga inspre poarta... In timp ce fugea in minte ii se invarteau gandurile cu repeziciune:  tataie, seringa, unchiu Gicu, diabet, toti cei dragi de la Ploiesti... Era un pic bulversat si luandu-si la revedere de la prieteni, care nici ei nu prea intelegeau ce se intampla, le promise ca se va intoarce pe sambata. Dupa ce isi lua la revedere de la toti ai lui de la Ploiesti, porni suparat spre casa din Bucuresti.

Acasa, mama pustiului il stranse cu drag si il saruta pe frunte, iar tatal ii spuse ca maine o sa mearga la spitalul Cantacuzino unde o sa stea cateva zile internat pentru analize. Mama, cu ochii inlacrimati, il mangaie si ii spuse ca va veni la spital in fiecare zi. Coborand scarile casei in fuga, baiatul le spuse parintilor ca se duce la prietenii din vecini, unde bineinteles ca a tras o partida de fotbal si tenis cu piciorul impreuna cu Florin (Bufnitoiu), cu Sorin (Tiganul), Serban (Nevastuica), Dan si alti copii.

A doua zi de dimineata, impreuna cu parintii, baiatul afla din nou ca merg la un spital care se cheama Cantacuzino si se afla in zona pietei Galati. La intrare in curtea spitalului,  pustiul observa un nene paznic care avea un chipiu pe cap si care ii intreba unde merg. Mama ii raspunse paznicului aratand cu mana catre cladirea unde trebuiau sa mearga.  Intrand in spital, pustiul impreuna cu mama sa se indrepta spre un lift mare care era ca o cutie mare si care avea, pe langa cele doua usi pe care trebuia sa le inchizi, si un grila mare. De cand intrase in spital pustiul simtea un miros ciudat de curatenie plus mirosul dintr-o biblioteca, totul intr-un amestec ciudat. Ajunsi la etajul patru, mama ii spuse sa stea cuminte intr-un colt pentru a o cauta pe o doamna asistenta. In timp ce mama era plecata, pustiul privea atent la oamenii in pijamale, barbati, femei si copii care, cu niste borcane de iaurt cu lichid galben il ele, se indreptau spre usa unei camere unde se asezau la rand sa predea acele borcanele. De asemenea, baiatul privea atent si un pic curios la doamne si domni imbracati in alb care treceau repede pe culoar. Incepuse un pic sa se plictiseasca cand in sfarsit mama aparu impreuna cu o doamna imbracata in alb. Era miniona, satena, tanara si slabuta. Mama ii spuse pustiului ca doamna asistenta o sa ii ia niste sange pentru analize din vena si apoi vor merge la salonul unde va ramane internat. Inainte sa ii ia sange doamna asistenta ii spuse sa nu ii fie frica fiindca nu o sa-l doara. Pustiul raspunse ca stie, dar cand simti cum intra acul in piele stranse mai tare pumnul. In timp ce acul era infipt in vena pustiul privea cum din ac picura cate o picatura de sange, iar asistenta umplea cateva eprubete mici cu sange, apoi au mers la salon.

Inainte de a intra in salon mama i-a atras atentia baiatului sa nu uite sa dea buna ziua. Ciocanind la usa si apoi deschizand-o au pasit in camera. Acolo baiatul observa cate doua paturi albe pe stanga si pe dreapta, iar in trei dintre paturi stateau niste barbati imbracati in pijamale si care il priveau cu un aer de superioritate. Unul dintre ei il intreba: ai diabet? Nu, raspunse baiatul.  Mama adauga: am venit pentru analize. Dupa ce ii puse in noptiera cateva hainute si toate cele necesare la spital, mama ii spuse baiatului sa stea cuminte ca ea trebuie sa fuga la serviciu fiindca a intarziat. Mama, ma lasi singur, raman la noapte aici? intreba pustiul. Da copile, raspunse mama.

In timpul zilei, pustiul facu cunostinta cu dl. Dr. Georgescu, care ii spuse ca va avea grija de el. Privea cu atentie la vecinii de pat cum isi faceau insulina in diferite zone din corp: mana, picior sau burta si se gandea la bunicul sau unchiul lui si nu realiza de ce este el in acel spital... O doamna asistenta ii aduse un cilindru de sticla in care ii spuse ca trebuie sa faca pipi toata ziua. Doamna asistenta eu pot sa plec acasa diseara? intreba pustiul.  Nu inca baietel, raspunse asistenta.

La pranz i se spuse sa mearga la sala de mese unde observa ca la mese se aflau si cativa copii. Mancarea nu i-a prea placut si suparat, avand cateva fise de telefon, gasi un telefon pe scara si formand numarul de la mama si tatal lui, la seviciu, vorbi cu ei pe rand. Si tatal si mama ii raspunsera sa stea linistit si sa nu plece de la spital, dar pustiul le reprosa ca l-au adus la spital sa-i faca injectiii. Urca apoi in salon unde isi cauta hainele in micuta noptiera si ii intreba pe domni vecini unde sunt hainele, iar ei i-au raspuns ca hainele sunt jos la internari. Il intrebara daca vrea sa plece acasa, dar pustiul, simtind ca isi poate strica planul facut in minte, le spuse ca se duce sa se plimbe ca sa invete spitalul.

Imbracat cu un halat de spital peste pijama, iesi in curtea spitalului si privind cu atentie la poarta, observa cum paznicul deschide poarta doar cand intra sau ies masinile din curte. De asemenea, se uita cum nici un om in pijama nu iesea din curtea spitalului si atunci incepu sa inconjoare cladirile din curte pentru a gasi un loc pe unde sa poata sa sara gardul ce inconjura spitalul. La un moment dat, a vazut ca un fel de cutie din caramida pe unde iesea o teava de gaze si cum pustiul era obisnuit sa sara gardurile cand mergea cu prieteni sa fure fructe si flori, asa ca uitandu-se cu atentie ca sa nu se uite paznicul inspre zona respectiva, o lua la fuga spre cutia de caramida si din doua miscari se urca pe gard  sarind si de acolo.

vineri, 11 mai 2012

Aniversare si filmari

In perioada ce a trecut s-au intamplat mai multe evenimente frumoase. Pe 15 martie, Chloe a implinit 5 ani. Ce repede au trecut cei aprope 2 ani de cand este la noi… Tatiana a facut o mica prajiturica pe care a ornat-o cu bombonele mici in forma cifrei 5. Recunosc ca sarbatorita a mancat doar o lingura din aceasta prajitura, restul fiind facut pentru noi cei cu diabet :P Am oprit o portie pentru mama, una a primit-o doamna cofetar, iar partea mai mare mi-a fost oferita mie. Cu toate ca sunt foarte pofticios si chiar daca imi venea sa mananc tot o data, m-am abtinut si mi-a ajuns trei zile. Sa traiasca sarbatorita, sa traiasca doamna cofetar, sa traim si noi cei ce am mancat prajitura si sa ne bucuram de viata multi ani cu toti impreuna!

Chloe a primit si o statueta - un mic labrador din alabastru si cateva delicatese culinare pentru catei. Cum Chloe a iesit din iarna avand 29 de kg, acum este pe regim fiindca trebuie sa ajunga la 26-27 kg. Vreau ca in parc si nu numai, toti cainii sa o admire cat este de supla si frumoasa, iar catelele, din care multe sunt umflate ca un caltabos, sa isi bage unghia in gat de invidie.

In zilele ce au trecut Chloe si cu mine am fost la filmari cu o echipa de filmare de la Digi 24.

Tanara doamna redactor Elena a mers impreuna cu noi la metrou si la muzeul Antipa unde, pe 20 martie, am castigat la radio Guerilla la Dobro si Craio, o invitatie dubla la Ziua Zgarzilor Deschise. A fost haios, iar doamna Diana care lucreaza in cadrul muzeului, foarte draguta, mi-a prezentat o parte din exponate si de asemenea mi-a prezentat-o pe Tuta, o frumoasa broasca testoasa de apa pe care o adusese de acasa. Tuta are cam 15cm lungime si in timp ce o tineam in palma, Chloe foarte curioasa se ridica in doua labute sa o miroasa, dar nu am lasat-o fiindu-mi mila sa nu se sperie broscuta.

Mai avem de filmat un pic impreuna cu Ionela, iar materialul se va difuza la emisiunea “Din interior” care se transmite duminica de la ora 18:30, probabil ca in ziua de Pasti. Nu stiu ce sa zic, dar pentru mine si Chloe aceste filmari sunt o experienta interesanta si o provocare si chiar daca am avut momente in care ne era un pic mai greu sper ca materialul sa iasa bine. Dupa ce materialul va fi difuzat voi povesti mai multe deoarece nu vreau sa fac fara voia mea vreun rau echipei de la Digi 24.

In drumurile mele cu Chloe prin cartier am mai avut diferite intamplari cu cei care construiesc. Recunosc ca le-am prins teama acestor indivizi de tip “Dorel” care, chiar daca sunt prinsi cu munca, trebuie sa fie mai atenti la oamenii care trec pe strada si la modul in care lasa locuri de trecere, atat pe trotuar cat si pe carosabil. Zgomotul utilajelor si al vocilor oamenilor ma face ca atunci cand ne apropiem de o astfel de zona sa fiu cu simturile in priza cam la 10000 de volti. Asfel, in timp ce merg cu Chloe si aud zgomotele sunt deja cu simturile incordate, iar ca o forma de destindere, dar si pentru fi mai atent, fredonez in minte o melodie. As vrea sa explic cat mai aproape de realitate ceea ce simt, dar recunosc ca este foarte dificil. In timp ce ne apropiam de zona cu pricina, am simtit-o pe Chloe luand pozitia “sezi”, ne-am intors 180 de grade, iar apoi, mergand vreo 3m pe trotuar, am facut dreapta si Chloe s-a asezat la boldura. I-am dat comanda “inainte”, am simtit-o ca trage mai spre stanga si inaintand spre mijlocul strazi m-am oprit cu cozorocul de la sapca intr-o stiva de scanduri care ieseau dintr-un camion. Bineinteles ca atunci a aparut un "Dorel" care mi-a atras atentia ca pe jos sunt ceva tevi si cum eu cu Chloe ne chinuiam sa trecem printre ele, am simtit cu talpa piciorului drept ca sunt de grosimea tevilor de gaze din casa si nu stiu cum s-a nimerit, dar am bagat varful pantofului sub doua bucati de teava si cu o miscare scurta, dar cu forta, le-am proptit in caroseria autovehiculului. Au comentat ceva indivizii, dar eu cerandu-mi scuze mi-am vazut de drum.

Am mai observat o chestie ciudata la unii indivizi. In timp ce mergem aud in fata voci si imi dau seama ca sunt un grup de oameni care stau de vorba. Dupa cum se aude sunetul vocilor aproximez daca sunt cu spatele la mine, lateral sau cu fata. Unii sunt nesimtiti si se uita la mine, Chloe ocoleste obstacolul, dar ei nu se dau din drum, asfel incat eu ma izbesc de ei cu partea dreapta. Eu ii inteleg ca sunt curiosi sa vada cum se comporta Chloe sau eu, dar totusi putin bun simt ar trebui sa aiba.

Imi place asa mult acum cand merg cu Chloe pe afara se simte mirosul frumos al verdelui crud al copaceilor al ierbii si simt cum deja au inceput sa se deschida florile.

In casa inca mai simtim lipsa Mitzurei… Chloe ne aduce lumina si bucurie in casa, dar impreuna cu Mitzura in casa era o veselie mai mare, iar noi ceilalti zambeam si mai mult…

Primavara vino odata!

Pe 3 martie, am reusit sa ies cu Chloe afara dupa o perioada de 5 saptamani in care nu am mai fost afara impreuna.

Pana m-am reobisnuit, in primele 10 minute mergeam un pic robotizat cu muschi de la picioare si fese incordati, asta si fiindca pe jos erau sleauri de gheata si chiar daca Tatiana ma atentiona de obstacolele care apar, mi-au trebuit cam 10 minute sa reintru in normal.

Chloe s-a readaptat repede si abia acum era la lucru, in ham, catelusa noastra frumoasa si desteapta. Cand am intrat in parc era o senzatie misto, calcam pe zapada inghetata si imi placea si sunetul ce se auzea de sub talpa bocancilor mei atunci cand gheata se sfarama… In timp ce calcam peste aceste mici denivelari de zapada inghetata, imi imaginam ca sunt Guliver si din clipa in clipa, dintre dunele de gheata peste care calcam vor aparea mici omuleti care ma vor ataca. S-a intamplat de cateva ori sa alunec, dar fiind un “campion” la patinaj m-am echilibrat repede.

Pentru mine, ca orb, este un pic greu sa fiu incaltat cu bocanci chiar daca au talpa flexibila, fiind un pic mai groasa, atunci cand imi pun talpa pe pamant nu calc apasat. Ca sa ma explic mai bine este un fel de levitatie, ating fin pamantul pentru a putea simti felul terenului si avand centrul de greutate pe piciorul din fata, aduc in fata celelalt picior si fin ating pamantul. Cu bocanci este mai greu fiindca mi se inmultesc in creier informatiile pe care mi le da atingerea pamantului prin incaltaminte si astfel imi creez in cateva milisecunde imaginea si reactiile pe care le am in continuare.

A fost frumos in parc, i-am povestit Tatianei cum chiuleam de la scoala iarna si la vale, pe Cocioc (parcul Tineretului), ma dadeam pe ghiozdanul de piele pe care mama cu sacrificii il cumparase.

Am incercat sa ma duc cu Chloe si pe stradutele din spatele blocului, dar chiar si astazi 12 martie 2012, pe trotuar sunt din loc in loc gramezi de zapada inghetata cu inaltimi ce uneori imi depaseau ghenunchiul si care fac aproape imposibila deplasarea.

Pe 13 ianuarie a fost un eveniment frumos pe care am uitat sa il mentionez, tanara si inimoasa asociatie Romania Connect 1990 a implinit un an, Nicol si eu punem mult suflet si sper ca si ceilalti prieteni (beneficiari) sa incerce sa fie mai inimosi pentru a putea sa ne ajutam intre noi si sa le aducem o raza de lumina si celorlalti. Acum ne zbatem sa strangem formulare cu 2% din impozitul pe care cei care lucreaza il dau hotilor de la stat, fiindca din pacate avem nevoie de fonduri pentru a putea usura suferinta unora dintre noi. Toti avem necazuri dar intotdeuna stiu ca exista alcineva cu necazuri mai mari ca mine.

Noi in asociatie avem toate tipurile de handicap si chiar daca unele persoane m-au intrebat de ce nu ne axam doar pe un tip de handicap, opinia mea este ca ne putem ajuta si intelege problemele chiar daca avem handicapuri diferite.

De anul trecut pana astazi, asa cum este la inceput, nu am reusit momentan sa strangem o suma mare pentru a putea ajuta pe toti prietenii, dar multumim lui Dumnezeu de ce avem si le multumim si oamenilor care vor sa ne ajute.

La spectacol cu Cirque du Soleil, am gasit intelegere la organizatori si am reusit avand un parteneriat cu centrul de copii Sf. Spiridon, sa trimitem la spectacol 15 dintre copii si pe tanarul nostru Nicusor, care sufera de boala oaselor de sticla si de 3 ani nu poate sa mearga in picioare, fiind nevoit sa mearga in ghenunchi sau in carucior. Ma enerveaza si ma doare mult deoarece, din cauza unui sistem de sanatate deficitar, nu sunt accesibilitati si bani asa incat un copil sa isi poata permite sa faca recuperare, iar aceste suflete sunt condamnate fara voia lor sa duca o viata grea. Ca sa fiu mai explicit, un copil nascut cu un handicap sau un adult cu un handicap dobandit, daca ar face recuperare ar putea duce o viata mai normala. Nicusor, la care tin foarte mult, asa cum tin si la ceilalti prieteni, copii sau adulti (asa cum sunt si eu), a avut pana acum 3 ani aproximativ 14 operatii.

Am reusit cu Nicol sa trimitem un raport la Uniunea Europeana, au iesit vreo 10 pagini si am prins acolo 90% din tot ceea ce inseamna accesibilitati pentru toate tipurile de handicap si ne-au mai ajutat cu idei si prietenii nostri: Daniela, Tavi, Daniel, si Mircea. Speram sa se faca ceva cu adevarat si cat mai repede pentru ca oamenii cu dizabilitati si nu numai, sa aiba o viata mai buna.

Cat timp a fost iarna, puneam haleala la geamul la bucatarie de 3 ori pe zi pentru vrabiute gugustiuci si ciori, si le auzeam ciripind doar cand veneau sa manance, in rest cand ieseam la balcon sau la fereastra nu auzeam nici un ciripit pe afara. Acum situatia s-a schimbat, cand ies la balcon la fereastra, aud ciripitul vrabiutelor semn ca domnisoara primavara si-a tras pe ea o rochita din petale de ghiocel si zambind vine sa ne intampine.

Este iarna….

Ca intotdeauna astia care sunt in functii, iar sunt prinsi in offside. Saptamana trecuta s-a anuntat din timp ca va fi viscol si ger si destul de multi oameni sufera din cauza ca autoritatile au stat. Pe toate posturile TV au fost numai imagini si emisiuni cu sate, oameni si animale napastuite, blocati de tone de zapada. Din pacate, avem si noi o vina fiindca s-au taiat si se taie copacii intr-o veselie, paduri intregi, astfel incat in jurul satelor nu mai exista paduri care sa apere de viscol si la fel si pe langa drumuri. Ma gandesc cu teama si groaza ce o sa fie daca vremea se va incalzi brusc… Ascultam cum in noul guvern pentru taticul tanarului Ministru de la Transporturi, in localitatea in care el locuieste zapada s-a dat imediat de pe drum la negru. Dar culmea nesimtirii drumul a fost curatat doar pana la casa taticului acestui baietas. De ce or fi atat de nemernici toti cei care lucreaza in institutiile statului si au functii de conducere si decizie si nu se gandesc ca pentru noi cei ce le dam votul ar trebui sa lase deoparte orgoliile si interesul personal si chiar daca sunt din partide diferite trebuie sa fie uniti si sa faca ceva bun pentru oamenii aflati in mare necaz.

Sunt nervos pentru ca acum cateva zile am facut o saptamana de cand nu am mai putut iesi cu Chloe pe afara din cauza ca pe trotuare, in multe locuri, zapada nu a fost curatata si este foarte foarte greu sa ne deplasam. Stiu ca sunt oameni batrani care poate nu au familie, dar un vecin mai tanar dupa ce si-a dat zapada in dreptul casei lui ar putea sa o dea si din dreptul vecinului in varsta. Din cauza ghietii si a zapezii sunt multi oameni in varsta sau oameni cu handicap care nu pot iesi din casa si tare sunt curios cati dintre cei ce locuiesc la bloc si-au intrebat vecinul cu probleme daca vrea sa se duca sa ii cumpere ceva sau sa ii plateasca o factura. M-as bucura daca dintre noi ar disparea egoismul, am da dovada de simt civic si am face mai mult unul pentru celalalt. M-as bucura…